"U", regizor de trăire

-Bine...da, da...ok! Să revenim! Aseară la derby-ul sufletelor noastre, fotbal prea puțin aș zice, fapte și trăiri destule redate mai jos. 
 (Aici e doar trăire pură, așa că vă rog vizitați alte site-uri pentru cronică de meci sau declarații în limbaj fotbalistic)

     Încep: se înscrie golul, e nebunie prin peluză (închide ochii să vezi ce frumos a fost), apoi se lasă stigătele de bucurie și începe un alt cântec. Aud o conversație între un copil și tatăl lui, în pauza de câteva secunde dintre nebunia de la gol și începutul unui cântec ce avea să dureze până după partidă:

                                          

                             -Tati, cine e ăla pe care l-ai luat acum în brațe după ce m-ai luat pe mine?

                             -Nu știu, dar e un "U"-ist ca și noi și l-am luat și pe el în brațe. De ce?

                             -Păi...pot să iau și eu pe oricine în brațe când dă gol "U" ca să mă bucur?

                             -Da, pe orice U"-ist.

     Alta, faină, cu inocență de copil: spre terminarea partidei, când se cânta Slavă ție studenție, un tată, copilul destul de mic și soția coborau scările spre ieșirea din peluză ținându-se de mână , pentru a evita aglomerația, toți trei cântând imnul. Cum coborau ei, copilul se trage din mâna tatălui și se oprește lângă un domn ce flutura un steag, apoi își dă fularul jos de la gât, se uită în sus spre steag, se uită la fular, iar la steag, apoi începe a flutura fularul precum un steag, în timp ce cânta Slavă ție studenție. Se termină imnul, își pune fularul la gât, se mai uită o dată la steag și apoi fuge la părinții lui, care îl așteptau la capătul scărilor.

     Am văzut mai multe, dar mai scriu una despre un domn bătrân, chiar foarte bătrân, pe care l-am tot observat în timpul meciului că ținea fularul ridicat deasupra capului, dar nu cânta mereu. În timpul bucuriei de la finalul meciului, când toți eram coborâți din peluză, pe inelul acesteia, am nimerit să fiu exact lângă acest "U"-ist, și ce să vezi: între cântecele de bucurie, domnul striga cât îl țineau plămânii un Haide "U", atât, un sincer Haide "U"! Vă scriu sincer că eu, așa voce groasă și răgușită, n-am mai auzit niciodată - voce ștearsă, groasă, trecută și grea. Dar cânta mă, cânta! Era acolo pentru "U" și cânta, întâmplător sau nu, deasupra unui banner legat pe gard pe care scria Anii trec, noi tot aici.

     Nu știu ce s-a văzut la televizor, dar regia nu poate transmite trăirea pe care "U" o dă, atunci când ești acolo. E simplu, "U" e un regizor de trăire.

     

E putred, şi pute infernal

     Când mentalitatea colectivă e atât de putredă, încât putredul devine starea normală de fapt, ce aşteptări să ai? Ce să faci? Trăieşti în minciună şi promisiuni ce nu mai vin, trăieşti minţindu-te în permanenţă că faci tot ceea ce faci, pentru că aşa e bine, dar interiorul revine mereu, şi te trezeşte: „ Tu chiar asta simţi?”. Unde te mai poţi regăsi, în afară de nişte rânduri scrise aşa, doar să rabufneşti, să încerci să te asculte cineva, dar te asculţi tu pe tine, şi nu schimbi nimic cu adevărat...

     E putred pe-aici, şi pute infernal, dar ce să-i faci, că doar omul, treptat se adaptează la orice...dar ce fel de om? Cred că omul care uită de ce simte cu adevărat. Vai de noi, atât.

     Că e trist să auzi promisiuni în campanii, apoi până la următoarele să nu se schimbe nimic, ca mai apoi, să vină altele, aşa-i? Tot la fel de trist este să înveţi în scoala despre cum trebuie să fie un manager, dar să dai doar peste jegoşi, aşa-i? Sau să înveţi despre etică...un râs ironic, plin de resemnare. Etică?! Pe toţi îi doare, în limbaj academic, acolo „unde nu intră veci lumina”, de tine, după ce au ajuns unde au vrut. Ce e trist, e că mai tot din ce poţi să trăieşti, e trist...

     Asta nu-i chiar aşa trist, mai trist e că cei care chiar mai cred în valori, în frumos, în trăire plenară, în expresivitate, în astfel de lucruri, sunt prea puţini, sau poate sunt mult prea mulţi resemnaţi în această societate, pentru ca ei să poată trăi din aşa ceva. Şi ce fac ei? Efectul de turmă...facem ce fac şi ceilalţi, că doar e atât de putred pe aici, încât doar aşa poti rezista. Dar vrei să o faci? O vrei, normal, păi valorile şi trăirile tale sunt mai puternice, şi faci ce faci, doar să rămâi cu ele.

     Concluzie: ce-am schimbat? Nimic...e putred tot, si pute infernal...

Respect Oradea!

     5 Ianuarie 2013, primul meci in Sala Sporturilor din noul an. Da, am învins echipa ce controlează în acest moment prima divizie, CSM Oradea, şi ne-am calificat în semifinala Cupei României, prestând unul dintre cele mai bune jocuri ale noastre.
   
     Dar nu asta contează, şi eu nu cu asta am să rămân. În timp meciul ăsta îl vom uita, ştim sigur, mai greu se va uita că, la final de meci, suporterii din Oradea, deloc puţini, au cântat la fel de tare ca pentru propria echipă, " U Cluj-Napoca, U Cluj-Napoca". Modul prin care au cântat trebuie analizat, simţit prea sincer parcă pentru mentalitatea colectivă din România, dar totuşi, au făcut-o atât de sincer... Aici trebuie să stai şi să te gândeşti, căci asta a fost esenţa meciului, nu jocul nostru foarte bun.

     Respect Oradea!

Succesuri la voate

     Nici nu pot să mă bucur de frumuseţea Clujului împodobit de sărbători, când văd tot oraşul plin cu feţe de mafioţi, anchetaţi, sau politicieni, aşa le zice lumea mai elevat. Peste tot feţe care de care mai ,,photoshopate", cu un text colorat "Hai la vot!". Penibil.
   
     Străzi pline de corturi cu tineri angajati în campania electorală, ce împart pungi cu cine ştie ce atenţii pentru bunul cetăţean de rând că poate, poate, îl face pe românul nostru să gândească cam aşa: Uite, am primit o punguţă, ieeii, îl votez pe domnul ăsta, ăăă, cum îl cheamă? (aruncând privirea spre plasa inscripţionată cu un nume total străin ). Măcar de primeam o brichetă. Asta chiar e bună, pe mine m-a ofensat lucrul ăsta, mai ales că nu fumez. Dar totuşi, poftim o brichetă, poate mă votezi...
    
     Cum nu îmi foloseşte mie bricheta aia deloc, nici votul meu nu îti va folosi la nimic, pentru că are rost să merg să votez. Da, Da! Hai, săriţi! "Au murit oameni pentru ca voi să puteţi vota!"...apoi decât să votez pe cineva de care n-am auzit în viaţa mea, şi în care nu pot să am încredere deloc, mai bine îi plâng pe cei ce au murit pentru dreptul la vot. Trist!
  
     Voi chiar credeţi că românul nu şi-a dat seama că e acelaşi rahat dacă eşti tu sus, sau altul. E lupta voastră pentru putere (puterea să ce? Să aveţi voi salarul mai mare, şi farmecul jocului de-a politicianul...), o luptă ce pentru cel de rând chiar nu are valoare...
   
     ,,Succesuri la voate" doamnelor şi domnilor politiceni. Dar totuşi, eu cu cine votez? Sau mai bine nu...

Nu moare nimeni

     Cum poţi să spui că ”U” stă să moară? Poate, pentru voi, ăştia ce o spuneţi, pare că ”U” e la capătul zilelor. Oamenilor, dacă nu ştiţi ce înseamnă ”U”, nu mai vorbiţi aşa în vânt...Dacă vouă nu vă bate inima în ritmul solemn de „Slavă ţie studenţie”, e problema voastră, dar nu spuneţi că ”U” moare...

     Hai să îţi explic, poate vei cădea pe gânduri puţin, aşa, cât să nu te doară...

     Distrugeţi toate bisericile, dar credinţa tot va exista. Distrugeţi toate bibliotecile şi şcolile, dar dorinţa de a învăţa şi a descoperi, tot va exista. Distrugeţi-ne sufletele, dar iubirea tot va exista, ş.a.m.d. Omule! O idee nu poate niciodată să moară, şi dacă reuşeşti să înţelegi asta, poate, cel puţin, vei tăcea şi nu vei mai spune că ”U” moare! Nu moare nimeni, moare doar efemerul, el moare. ”U” e acolo, deasupra tuturor, e o stare de spirit, şi nu are cum să fie stinsă.

     Convingeţi-mă că puteţi distruge asta, şi mă resemnez, dar până atunci tăceţi, pentru că voi nu aveţi capacitatea de a vedea mai departe de un televizor, de un clasament, de o cupă, de un transfer, sau de un rezultat. Voi nu iubiţi, voi sunteţi dintre ăia cărora le e frică să iubească necondiţionat.

J"U"R

Jur că iubesc ”U” prea mult să-mi pese de alte echipe.

Jur că nu îmi pasă dacă jucăm pe sate.

Jur că nu îmi pasă de scor.

Dar, jur că îmi pasă să ne uităm la noi, şi să fim uniţi şi să ne acceptăm unul pe altul, împreună, noi, şi restu`. E greu? Parcă iubim pe acelaşi ”U”, nu?!

Şi asta înseamnă "U"

    Scriu despre un copil. Are 13 ani. Stă în Borhanci ( acolo, la ţară, da! ) , şi vine la protest azi, singur, pentru ”U”. Se poate, lui îi pasă de ”U”. Sper să nu se supere că îi zic numele; îl cheamă Andrei. Am rămas uimit când am vorbit cu el pe net, şi îmi cerea detalii, unde, la ce oră, ce şi cum.

     Îl citez pe domnul Andrei: „tot ce fac astăzi, este pt. "U", de aceea vin. Simt că toţi putem face multe.”.

     Mai poţi zice ceva? Nu mai am cuvinte. Lacrimi în colţul ochilor. Ăsta e ”U”! Se poate domnilor, se poate! 

Ne vedem pe Eroilor, ne vedem noi, celor care ne pasă.