Când mentalitatea
colectivă e atât de putredă, încât putredul devine starea normală de fapt, ce
aşteptări să ai? Ce să faci? Trăieşti în minciună şi promisiuni ce nu mai vin,
trăieşti minţindu-te în permanenţă că faci tot ceea ce faci, pentru că aşa e
bine, dar interiorul revine mereu, şi te trezeşte: „ Tu chiar asta simţi?”.
Unde te mai poţi regăsi, în afară de nişte rânduri scrise aşa, doar să
rabufneşti, să încerci să te asculte cineva, dar te asculţi tu pe tine, şi nu
schimbi nimic cu adevărat...
E putred pe-aici,
şi pute infernal, dar ce să-i faci, că doar omul, treptat se adaptează la
orice...dar ce fel de om? Cred că omul care uită de ce simte cu adevărat. Vai
de noi, atât.
Că e trist să
auzi promisiuni în campanii, apoi până la următoarele să nu se schimbe nimic,
ca mai apoi, să vină altele, aşa-i? Tot la fel de trist este să înveţi în
scoala despre cum trebuie să fie un manager, dar să dai doar peste jegoşi,
aşa-i? Sau să înveţi despre etică...un râs ironic, plin de resemnare. Etică?!
Pe toţi îi doare, în limbaj academic, acolo „unde nu intră veci lumina”, de
tine, după ce au ajuns unde au vrut. Ce e trist, e că mai tot din ce poţi să
trăieşti, e trist...
Asta nu-i chiar
aşa trist, mai trist e că cei care chiar mai cred în valori, în frumos, în
trăire plenară, în expresivitate, în astfel de lucruri, sunt prea puţini, sau
poate sunt mult prea mulţi resemnaţi în această societate, pentru ca ei să
poată trăi din aşa ceva. Şi ce fac ei? Efectul de turmă...facem ce fac şi
ceilalţi, că doar e atât de putred pe aici, încât doar aşa poti rezista. Dar
vrei să o faci? O vrei, normal, păi valorile şi trăirile tale sunt mai
puternice, şi faci ce faci, doar să rămâi cu ele.
Concluzie: ce-am
schimbat? Nimic...e putred tot, si pute infernal...
