Multă vreme-am
fost străini, doar pe Moina erai acasă, dar acel capitol s-a închis, rămâne
doar în suflete. Alba, Mediaş,
Bistriţa – pe unde apucam. Era să uit, mai era Clujana, tot un fel de casă, dar
de ajutor social.
Mi-aduc aminte de
când eram copil, cum stăteam în tribună pe Moina, nu în galerie, nu mă lăsa tata
acolo. Spunea că-s prea mic, dar îmi povestea cum era mai demult ( eram în procesul de ucenicie, învăţam
despre “U” ). Îmi spunea că nu conta locul, tot stadionul era o
galerie. Îmi povestea şi bunicul pe la întâlnirile din familie, cum se cânta
pe-un ton comun, din toate colţurile potcoavei să mă exprim mai poetic. Ce mai
îmi spunea? Îmi spunea că atunci erau vremurile de glorie, vremuri pe care nu
le-am trăit, doar le simţeam dându-mi seama cum putea să fie atunci. Nu se
compara cu trăirea fizică de ei avută în acele momente, dar gândul mă ducea
acolo, mă duce şi acum…
Acum sunt şi eu în
galerie, în peluză, cânt alături de “cele mai bune cunoştinţe ale mele”. Aici
vreau să ajung, la ultimele partide de acasă, sau din noua casă, până se obişnuieşte
lumea. La ultimele partide, a fost prezentă adevărata suflare “U”-istă.
Paranteză: la
meciul cu ruşii de la Kuban, şi la meciul cu Steaua, a fost multă lume; aplicăm
expresia “Mulţi, dar proşti”. Proşti din punct de vedere al calităţii, nu al
intelectului ( deşi pe alocuri… ). Tribuna răbufnea când rata Steaua, sau când
nu mai aveau Nutline. Am închis paranteza.
Acum, la ultimele
partide, am auzit şi eu pentru prima dată noul stadion cântând un “Slavă ţie
studenţie” pur, alături de un puternic “Haide “U” “, dar şi alte cântări
dintr-o mare de inimi alb-negre. Un fior – alături de un tremurat ciudat. S-a făcut magie, s-au teleportat vremurile
din trecut? O mică, foarte mică parte din ele, dar posibil un nou început.
Cred, şi sunt cât
de cât sigur, că un rol important ( pe lângă evidentul “U” în suflet ) l-au
jucat Domnii ( un D imens ) din Vecchia Guardia. Domnii din V.G., pentru că, din umilul meu punct de
vedere, fac oarecum legătura între generaţii, uitaţi-vă la sclipirea din ochii
lor, uitaţi-vă cum ridică steagul, cum cântă, asemeni celor mai tineri dintre
noi. Uitaţi-vă la cum s-au poziţionat pe stadion, între peluză ( mentalitatea tânară,
de tip nou, cu un avânt puternic ), şi tribuna a doua ( cei de tip vechi, cu un
“U” nins în suflet, dar cu un sentiment la fel de pur ). Sunt acolo, între noi,
formând un tot unitar. Aşa cred eu, asta pe lângă multe alte trăiri care fac un
întreg stadion să fie un glas comun, trăiri aduse în suflet de acel ceva, acel
“U”, acea icoană.
Vremurile pe care
le ştim cu toţii, fie ele trăite, fie purtate în gânduri, printr-un ideal care
vrea să fie atins şi depăşit, aduc cu sine un singur lucru: Noi murim! “U”
niciodată!
Din acest punct de
vedere, sper trăirea unui viitor asemeni trecutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu