"U" - spirit colectiv

     Mentalitatea prezentă la meciul dintre "U" Cluj-Napoca și Fcsb, ce leagă mii de suflete, nu poate fi trecută cu vederea. Acum, nu știu care mentalitate: cea de turmă, ancorată în efemer și scârbos din punct de vedere al trăirii, care adună doar prezență grețoasă pe stadion, sau mentalitatea care are ancoră un simbol etern, o dragoste albă ce ne coase cu neagră ață. 

     Deși mulți oameni, sufletele au fost mai puține, cu toate că cei cu "U" în inimă au făcut din meci ceva ce va dăinui cu mult după ce clasamentul va aduce zero puncte echipei noastre. 18.000 mii de RON au fost strânși prin donații de către suporterii "U" pentru a ajuta financiar echipa. Fiecare suflet alb-negru a donat cât a putut, plimbând banii din mână în mână prin tribună, de la om la om, până la scările dintre sectoare, pe unde suporterii se plimbau cu pungi pentru a colecta banii.

     Am văzut și acum gesturi superbe ce nu pot fi redate la televizor, precum cel al unui copil cam de 15 ani, care după ce și-a cumpărat un corn cu ciocolată de la stand, a primit restul, pe care l-a pus în punga unui suporter ce colecta bani. Apoi, a mers la tatăl lui și i-a spus ce a făcut, urmând ca și tatăl sa vină să doneze mai apoi. Bătrâni și nu numai, care fugeau după cei ce colectau banii, pentru a dona și ei, puteau fi văzuți la tot pasul. Frumos domnilor, frumos! Mai spun ceva frumos, despre un suporter FC Argeș care a aflat despre ce s-a întâmplat pe stadion și mi-a scris, întrebând dacă nu se poate dona și prin cont bancar, pentru că știe cum e ca echipa sufletului tău să fie la pământ. 

     Nu știu ce m-aș face fără "U", nici nu vreau să știu! Mulțumesc că existați, doamnelor și domnilor cu "U" prin vene. 

"U", regizor de trăire

-Bine...da, da...ok! Să revenim! Aseară la derby-ul sufletelor noastre, fotbal prea puțin aș zice, fapte și trăiri destule redate mai jos. 
 (Aici e doar trăire pură, așa că vă rog vizitați alte site-uri pentru cronică de meci sau declarații în limbaj fotbalistic)

     Încep: se înscrie golul, e nebunie prin peluză (închide ochii să vezi ce frumos a fost), apoi se lasă stigătele de bucurie și începe un alt cântec. Aud o conversație între un copil și tatăl lui, în pauza de câteva secunde dintre nebunia de la gol și începutul unui cântec ce avea să dureze până după partidă:

                                          

                             -Tati, cine e ăla pe care l-ai luat acum în brațe după ce m-ai luat pe mine?

                             -Nu știu, dar e un "U"-ist ca și noi și l-am luat și pe el în brațe. De ce?

                             -Păi...pot să iau și eu pe oricine în brațe când dă gol "U" ca să mă bucur?

                             -Da, pe orice U"-ist.

     Alta, faină, cu inocență de copil: spre terminarea partidei, când se cânta Slavă ție studenție, un tată, copilul destul de mic și soția coborau scările spre ieșirea din peluză ținându-se de mână , pentru a evita aglomerația, toți trei cântând imnul. Cum coborau ei, copilul se trage din mâna tatălui și se oprește lângă un domn ce flutura un steag, apoi își dă fularul jos de la gât, se uită în sus spre steag, se uită la fular, iar la steag, apoi începe a flutura fularul precum un steag, în timp ce cânta Slavă ție studenție. Se termină imnul, își pune fularul la gât, se mai uită o dată la steag și apoi fuge la părinții lui, care îl așteptau la capătul scărilor.

     Am văzut mai multe, dar mai scriu una despre un domn bătrân, chiar foarte bătrân, pe care l-am tot observat în timpul meciului că ținea fularul ridicat deasupra capului, dar nu cânta mereu. În timpul bucuriei de la finalul meciului, când toți eram coborâți din peluză, pe inelul acesteia, am nimerit să fiu exact lângă acest "U"-ist, și ce să vezi: între cântecele de bucurie, domnul striga cât îl țineau plămânii un Haide "U", atât, un sincer Haide "U"! Vă scriu sincer că eu, așa voce groasă și răgușită, n-am mai auzit niciodată - voce ștearsă, groasă, trecută și grea. Dar cânta mă, cânta! Era acolo pentru "U" și cânta, întâmplător sau nu, deasupra unui banner legat pe gard pe care scria Anii trec, noi tot aici.

     Nu știu ce s-a văzut la televizor, dar regia nu poate transmite trăirea pe care "U" o dă, atunci când ești acolo. E simplu, "U" e un regizor de trăire.